Soțul meu m-a părăsit în seara dinaintea primei ședințe de chimioterapie

Chiar și cu frică. Chiar și dacă ne-ar fi fost greu amândurora.

Daniel s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

Am rămas acolo câteva minute, apoi ne-am întors acasă.

În următoarele luni, am continuat controalele oncologice. Medicul îmi explicase că răspunsul bun la tratament era o veste încurajatoare, dar că aveam nevoie în continuare de monitorizare. Nu îmi promitea că boala nu se va întoarce, iar eu încercam să învăț să trăiesc fără să transform fiecare analiză într-o condamnare.

În același timp, am început să merg la un psiholog.

Nu pentru că eram incapabilă să-mi gestionez viața, ci pentru că pierdusem prea multe lucruri într-un singur an: sănătatea, căsnicia așa cum o cunoscusem și, în cele din urmă, omul pe care îl iubisem.

Într-o ședință, i-am spus psihologei că mă simțeam vinovată pentru că încă eram furioasă pe Manolo, deși murise.

— Furia nu înseamnă că nu l-ați iubit, mi-a