Soțul meu m-a părăsit pentru o doctoriță mai tânără și mi-a cedat întreaga avere la divorț, crezând că nu mai avea nimic de pierdut. Șapte ani mai târziu, s-a întâlnit față în față cu fiica mea — iar când a văzut-o, a încremenit, fără să mai poată respira. Ce a aflat despre ea l-a făcut praf…

M-a privit cu o expresie ciudată.

„Chiar îți pare?”

„Nu vreau să fii nefericit, Warren. Doar că fericirea ta nu mai este responsabilitatea mea de mult.”

A coborât privirea.

„M-am gândit mult la noi.”

Am simțit că discuția se îndrepta spre un teren periculos.

„Warren, nu.”

„Lasă-mă să termin, te rog.”

Am așteptat.

„Când am divorțat, am crezut că liniștea ta însemna că nu mă iubiseși niciodată atât cât aveam eu nevoie.”

Mi-a apărut pe buze un zâmbet amar.

„Asta ai crezut?”

„Da. Priya mă admira. Mă făcea să mă simt indispensabil. Tu păreai mereu în stare să te descurci cu orice fără mine.”

L-am privit câteva secunde.

„Eram soția ta, Warren. Nu cineva care trebuia să se prefacă slabă ca să te simți tu important.”

A închis ochii.

„Acum știu.”

„Te admiram. Dar îți cunoșteam și greșelile, tabieturile, zilele grele. Trăiam împreună. Asta însemna apropiere, nu lipsă de iubire.”