să joace.
Alexandru a râs și a recunoscut că nu mai alergase după o minge de ani întregi.
— Atunci trebuie să înveți din nou, i-a spus Rareș.
Am privit scena de la distanță. Nu simțeam bucuria simplă pe care mi-o imaginasem cândva. Simțeam o combinație de speranță, teamă și prudență.
Știam că încrederea se construiește greu și se poate pierde într-o clipă.
Dar băieții meritau șansa de a descoperi singuri ce fel de relație puteau avea cu tatăl lor.
Într-o seară, după ce ne-am întors la Craiova pentru câteva zile, Călin m-a întrebat dacă Alexandru urma să locuiască vreodată cu noi.
— Nu, dragul meu, i-am răspuns. Eu și tatăl vostru nu mai suntem căsătoriți.
— Dar putem să-l vedem uneori?
— Da, în condițiile stabilite și atât timp cât este bine pentru voi.
Rareș s-a gândit câteva secunde.
— Și tu ești fericită, mami?
Întrebarea m-a surprins.
M-am uitat la cei doi băieți
Comments