Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

amintiri vechi, iar alteori de faptul că nu mai recunoștea locul sau momentul în care se afla.

Am înțeles atunci că iubirea nu era suficientă dacă nu era însoțită de îngrijire potrivită.

În săptămânile următoare, tata a organizat un program de asistență la domiciliu. O îngrijitoare cu experiență venea în fiecare seară, iar în timpul zilei bunicul avea vizite regulate și activități adaptate stării lui.

Am făcut și câteva schimbări în casă.

Am pus fotografii mari, cu numele membrilor familiei scrise dedesubt. Am instalat lumini de veghe pe holuri și am îndepărtat obiectele de care s-ar fi putut împiedica.

Pe ușa dormitorului am lipit un bilețel simplu:

„Aceasta este camera lui George. Ești acasă. David și Emily te iubesc.”

Bunicul îl citea uneori de mai multe ori pe zi.

Alteori îl ignora.

Dar într-o dimineață, când am venit în vizită, l-am găsit stând în fața lui.

— Tu ai scris asta?