Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

confundă cu Helen.

Am rămas nemișcată.

— Cu bunica?

— Semeni foarte mult cu ea la vârsta ta. Ai aceiași ochi și același zâmbet. Iar bunicul tău are momente în care trecutul și prezentul se amestecă.

Mi-am amintit atunci câteva întâmplări pe care le ignorasem.

Cu câteva luni înainte, bunicul mă întrebase dacă pregătisem cina pentru David. Crezusem că glumește. În altă zi, îmi spusese că arăt minunat în rochia pe care o purtasem la balul de absolvire, deși eu nu purtam nicio rochie.

Îmi aminteam și de o după-amiază în care mă îmbrățișase și îmi spusese:

— Mi-a fost atât de dor de tine, Helen.

Eu râsesem și îl corectasem.

El râsese și el, jenat.

Nu mă gândisem că ar putea însemna ceva.

— De aceea nu voiai să stau în poala lui? l-am întrebat pe tata.

— Da. Nu pentru că bunicul tău ar fi vrut să-ți facă rău. Ci pentru că nu