Tata vitreg m-a crescut nouă ani, dar când l-am rugat să mă însoțească la festivitatea de absolvire a liceului, mi-a aruncat invitația pe masă și mi-a spus: „Acolo merg tații adevărați, Daria! Eu nu sunt tatăl tău și nu vreau să mă fac de râs în fața oamenilor!”

fața tuturor.

Bunicul a încercat să se ridice, sprijinindu-se în baston. L-am ajutat imediat.

Directorul a început să aplaude.

Apoi profesorii s-au ridicat în picioare. După ei, elevii și părinții. În câteva clipe, întreaga sală aplauda.

Bunicul privea în jur, copleșit.

— Nu trebuia, măi copii… Eu doar am dat o mână de ajutor.

Dar aplauzele au continuat.

Directorul i-a strâns mâna și i-a oferit un buchet de flori.

— Pentru noi a însemnat mult mai mult, domnule Petre. Vă mulțumim.

Am început să plâng. Îl cunoscusem pe bunicul ca pe omul care îmi aducea mere din grădină și mă învăța să plantez roșii. Nu știusem niciodată cât de mulți oameni ajutase.

Atunci l-am văzut pe Sorin.

Se ridicase și el în picioare, în partea din spate a sălii. Aplauda, dar avea capul plecat.

După ce aplauzele s-au oprit, directorul ne-a invitat să ne așezăm. Festivitatea a continuat, însă eu nu mai