Tata vitreg m-a crescut nouă ani, dar când l-am rugat să mă însoțească la festivitatea de absolvire a liceului, mi-a aruncat invitația pe masă și mi-a spus: „Acolo merg tații adevărați, Daria! Eu nu sunt tatăl tău și nu vreau să mă fac de râs în fața oamenilor!”

pas înapoi, lăsându-ne să vorbim.

— Sorin, eu te-am considerat tatăl meu nouă ani, am spus. Nu ți-am cerut niciodată să demonstrezi ceva în fața oamenilor. Voiam doar să fii lângă mine.

— Știu. Și am greșit.

A scos din buzunar o fotografie veche. Era imaginea mea din prima zi de liceu, când stăteam lângă el în fața porții.

— Am păstrat-o în portofel de patru ani, mi-a spus. Când am văzut-o dimineață, mi-am dat seama că nu pot să lipsesc din ultima ta zi de liceu doar pentru că am fost prea mândru să-mi cer iertare.

Mi-a întins fotografia.

— Nu îți cer să uiți ce am spus. Dar aș vrea să-mi dai șansa să fiu din nou omul pe care îl numeai tată.

Am privit fotografia, apoi spre bunicul.

Petre ne urmărea de câțiva pași, cu bastonul sprijinit de picior.

— Daria, a continuat Sorin, vreau să fac ceva ce ar fi trebuit