ca cineva să împartă povestea după propria conveniență.
Într-o zi, fiica ei o întrebă:
— Mamă, dacă știai tot, de ce n-ai plecat acum doisprezece ani?
Valeria se uită pe fereastră.
Aceasta era întrebarea pe care evitase să și-o pună.
— Pentru că eram speriată. Pentru că voi erați mici. Pentru că îmi era rușine. Pentru că uneori confundăm rezistența cu puterea.
— Regreți?
Valeria se gândi.
— Regret anii în care am crezut că singurele mele opțiuni erau să fac scandal sau să tac. Existau și alte variante. Doar că atunci nu le vedeam.
La aproape un an de la moartea lui Robert, Valeria intră într-o dimineață în cabinetul ei.
Pe birou avea încă o fotografie veche de familie.
Robert.
Ea.
Copiii.
Toți zâmbeau.
Ani întregi fotografia aceea i se păruse o minciună.
Acum o privea diferit.
În ziua în care fusese făcută, zâmbetul copiilor fusese adevărat.
Dragostea ei pentru ei fusese adevărată.
Comments