Dar încet, mecanismul care funcționase șase ani se opri.
În vara aceea, Andrei intră într-o seară în bucătărie.
— Mamă?
— Da?
— Pot să-ți arăt ceva?
Victoria zâmbi.
— Dacă sunt iar adidași…
— Nu!
Băiatul îi întinse telefonul.
Pe ecran era o pensiune din Bucegi.
— Uite. Nu e scumpă. Și este aproape de trasee.
Victoria se uită la fotografii.
Munți.
Pădure.
O cascadă.
Exact genul de imagini pe care fiul ei i le arătase ani întregi.
Ovidiu intră în bucătărie.
— Ce puneți la cale?
Andrei îi arătă telefonul.
— Credeți că putem merge anul ăsta?
Victoria și Ovidiu se priviră.
În trecut ar fi început imediat calculele.
Facturile.
Ratele.
Și inevitabila întrebare:
„Dacă Diana are nevoie de ceva?”
De data aceasta, Ovidiu zâmbi.
— Când vrei să plecăm?
Andrei rămase cu gura deschisă.
— Serios?
— Serios.
Au mers patru zile.
Nu a fost o vacanță luxoasă.
Au stat într-o pensiune simplă.
Au mâncat la restaurante mici.
Comments