Valentina îl privi cum își lăsă geanta jos și trase un oftat adânc. Îl cunoștea prea bine — ceva nu era în regulă.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă ea, încercând să pară calmă.
— Nimic. Zi grea.
Vocea lui era scurtă, obosită, dar privirea… o evita. Se duse direct la baie, apoi se așeză la masă și aprinse televizorul.
Valentina stătea pe un scaun, cu șorțul în poală, strângându-l în pumni. În gând, se lupta cu ea însăși: să-l întrebe sau nu?
După câteva minute, spuse încet:
— Ți-ai uitat telefonul azi dimineață.
Victor tresări. Se întoarse brusc spre ea.
— Da? Nu mi-am dat seama.
— Ți-a sunat cineva, — continuă ea, fără să clipească. — De mai multe ori.
— Probabil de la muncă.
— Sau de la „draga mea”? — întrebă Valentina, iar vocea i se frânse ușor.
El se înălbi la față.
— Ce vrei să spui?
— Nu te mai preface, Victor. Am văzut mesajele.
Se lăsă o liniște apăsătoare. Numai ceasul de perete mai ticăia, bătând fiecare secundă ca o bătaie în inimă.
— Ai umblat în telefonul meu? — izbucni el.
— După tot ce-am trăit împreună, ți se pare că asta e problema? — replică ea, ridicându-se. — Nu-ți e rușine?
El încercă să spună ceva, dar nu mai găsea cuvintele.
— Cine e? — întrebă Valentina. — Spune-mi măcar asta.
— Nu contează. Nu e cum crezi.
— Nu e cum cred? — râse amar. — După treizeci de ani de căsnicie, mi-ai trădat încrederea. Nu mai există explicații.
El se prăbuși pe scaun.
— M-am simțit singur, — spuse încet. — Tu te-ai schimbat, Valentina. Nu mai vorbeai cu mine, nu mai râdeai…
— Așa? Și soluția a fost să cauți altă femeie? — îl întrerupse ea. — Să te ascunzi ca un adolescent?
Ochii i se umpluseră de lacrimi, dar nu plângea. Stătea dreaptă, demnă, ca o femeie care și-a pierdut iubirea, dar nu și respectul.
— Pleacă.
— Ce?
— Pleacă din
Comments