“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

știi că nu vreau să fiu o povară pentru tine.

Fiul nostru s-a apropiat.

— Tată, nu ești o povară. Dar nici nu trebuie să dovedești mereu că poți face totul singur.

Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.

Era exact ceea ce încercasem să-i spun soțului meu în seara când îl găsisem căzut lângă magazie.

În Ajun, am stat toți trei la masă.

Nu aveam o casă nouă, nici averi și nici o viață fără griji.

Dar aveam căldură, liniște și un fiu care învățase să-și asume responsabilitățile.

La un moment dat, Ciprian a scos din buzunar carnețelul negru.

Îl păstrase tot anul.

— Tată, vreau să-ți dau ceva.

Toader l-a privit surprins.

— Ce anume?

Ciprian i-a întins carnețelul.

— Am completat ultima pagină.

Bătrânul l-a deschis.

Sub lista cu firme și numere de telefon, fiul nostru scrisese:

“Am găsit serviciu. Am început să-mi ajut părinții. Și am înțeles că