“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

găsit în curte, reparând balamaua porții.

— Ciprian, lasă, mamă. Ai venit de la serviciu.

Fiul meu a zâmbit.

— Mai am puțin. Și vreau să termin înainte să se întunece.

Am privit spre el și mi-am amintit seara cu viscol.

Atunci îmi spusese că muncise destul în viața lui.

Acum înțelegea că oboseala nu îl scutea de grija față de cei din casă.

În decembrie, când a venit prima ninsoare serioasă, Ciprian a intrat în sufragerie cu un braț de lemne.

Toader stătea în fotoliu, citind ziarul.

Eu pregăteam ceaiul.

Fiul nostru a așezat lemnele lângă sobă.

— Tată, să nu te prind că ieși după lemne pe viscol!

Bătrânul a ridicat privirea.

— Dar dacă se termină?

— Nu se termină. Am adus destule pentru câteva zile.

Am început să râd.

— Uite cine dă ordine acum!

Ciprian a zâmbit.

— Cineva trebuie să aibă grijă de voi.

Toader și-a lăsat ziarul jos.

— Mamă, să