“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

te-am primit acasă ca să te facem să te simți vinovat. Dar nici nu putem continua așa.

Fiul meu a încuviințat.

— Știu, mamă.

— Dacă nu ai serviciu, nu înseamnă că nu poți ajuta în gospodărie. Tatăl tău nu mai are puterea de altădată.

— Aveți dreptate amândoi.

Toader l-a prins de mână.

— Mamă, eu n-am vrut să te fac să te simți inutil. Știu cât te-a durut concedierea.

Ciprian a început să plângă.

— Dar tocmai asta am ajuns să fiu, tată. M-am închis în casă și am așteptat să se rezolve lucrurile singure.

— Nu ești inutil, i-am spus. Dar trebuie să te ridici și să faci ceva.

Fiul meu și-a șters ochii.

— O să fac.

Nu l-am mai certat.

Nu avea rost să-l umilesc în fața tatălui său.

Dar în seara aceea am hotărât că lucrurile trebuiau să se schimbe.

Toader s-a întors acasă după ce medicii au considerat că putea