“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

continua recuperarea la domiciliu.

Ciprian pregătise camera și adusese lemne suficiente lângă sobă.

Curățase zăpada de pe alee și pusese o bancă solidă lângă intrare, ca tatăl lui să se poată odihni când avea nevoie.

Când am intrat în curte, am rămas surprinsă.

— Ciprian, tu ai făcut toate astea?

— Da, mamă.

— Și televizorul?

Fiul meu a zâmbit rușinat.

— Poate să mai aștepte.

Am început să râd.

În zilele următoare, Ciprian s-a ocupat de gospodărie.

Dimineața aducea lemnele, curăța zăpada și mergea la cumpărături.

După-amiaza își căuta de lucru.

Nu mai stătea ore întregi în fața televizorului.

Își făcuse un program și îl respecta.

Într-o dimineață, l-am găsit la masa din bucătărie, cu carnețelul lui Toader deschis.

— Ce faci, mamă?

— Sun la firmele pe care le-a notat tata.

M-am apropiat.

— Ai vorbit cu cineva?

— Da. La atelierul de mobilă nu mai au locuri. Dar la depozitul de materiale mi-au spus să