“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

trimit un CV.

Am zâmbit.

— Atunci trimite-l.

— L-am trimis deja.

Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult.

Nu pentru că găsise imediat serviciu.

Ci pentru că începuse din nou să încerce.

După câteva zile, Ciprian a fost chemat la un interviu.

În dimineața aceea s-a îmbrăcat cu o cămașă curată și și-a pregătit documentele.

Toader îl privea de pe scaun.

— Să vorbești frumos și să le spui ce știi să faci.

Ciprian a râs.

— Tată, am mai fost la interviuri!

— Știu, mamă. Dar eu tot trebuie să-ți spun.

Am râs cu toții.

Interviul a mers bine, dar nu a primit răspuns imediat.

Au trecut câteva zile în care fiul meu a continuat să trimită cereri de angajare.

Într-o după-amiază, telefonul i-a sunat.

Era de la depozit.

Îi ofereau un post de gestionar, cu perioadă de probă.

Ciprian a rămas câteva clipe nemișcat.

— Mamă… m-au angajat.