“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.

— Slavă Domnului, mamă!

Toader a încercat să se ridice de pe scaun.

— Bravo, băiete!

Ciprian s-a apropiat și l-a îmbrățișat.

— Tată, îți mulțumesc pentru carnețel.

Bătrânul a zâmbit.

— Eu doar am întrebat prin sat. Tu ai făcut restul.

În seara aceea am pregătit o masă simplă.

Nu aveam bani pentru sărbători mari.

Dar eram bucuroși.

După ce am strâns farfuriile, Ciprian s-a așezat lângă mine.

— Mamă, vreau să-ți spun ceva.

— Te ascult.

— De luna viitoare, când primesc salariul, contribui și eu la cheltuielile casei.

Am încuviințat.

— Este firesc, mamă.

— Și vreau să plătesc pe cineva să ne ajute cu lemnele, dacă este nevoie.

— Nu trebuie să plătești pentru toate. Dar trebuie să ne organizăm.

— Asta vreau și eu.

Am discutat împreună despre cheltuieli și despre treburile gospodăriei.

Am stabilit că Toader nu va mai merge singur după lemne în vreme rea.