“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

Ciprian urma să aducă lemnele din timp, iar eu aveam să mă ocup de lucrurile pe care le puteam face fără eforturi mari.

În primăvară, după ce Toader și-a continuat tratamentul și recuperarea, am reorganizat magazia.

Ciprian a construit un suport acoperit, aproape de intrarea în casă, unde puteam păstra o cantitate mică de lemne uscate.

Nu mai trebuia să traversăm toată curtea pentru fiecare braț.

Am chemat și un meseriaș să verifice sobele și coșurile de fum.

Toader privea toate schimbările cu mulțumire.

— Verginio, parcă nici nu mai recunosc gospodăria!

Am început să râd.

— Ba o recunoști. Numai că acum nu mai trebuie să faci tu toate treburile.

Bătrânul a zâmbit.

— Așa este.

Ciprian a continuat să lucreze la depozit.

Nu toate zilele erau ușoare.

Uneori venea obosit și supărat.

Dar nu se mai închidea în fața televizorului fără să întrebe dacă avem nevoie de ceva.

Într-o seară, l-am