era o propoziție:
„Vocea calmă atunci când ceilalți aveau cea mai mare nevoie de ea.”
M-am uitat la mama.
— Și tu îmi spuneai că răspunzi la telefoane.
— Păi asta făceam.
— Mamă…
A zâmbit.
În drum spre casă am trecut din nou pe drumul unde fusese oprită.
Era toamnă acum.
Aerul era răcoros.
Câmpurile fuseseră recoltate.
Am încetinit.
— Aici?
— Da.
— De ce mi-ai spus să rămân în mașină?
Mama privi înainte.
— Pentru că erai furios.
— Normal că eram.
— Exact.
— Și?
— Doi oameni furioși nu ar fi făcut situația mai sigură.
M-am gândit câteva secunde.
— Dar dacă ți se făcea rău?
— Atunci sper că ai fi coborât.
— Deci trebuia să te ascult sau nu?
Mama râse.
— Jeffrey, ai cincizeci de ani. Ar trebui să poți decide singur până acum.
Am râs și eu.
Apoi deveni serioasă.
— Să rămâi calm nu înseamnă să accepți orice. Înseamnă să știi când să vorbești și cum
Comments