bucurați de nepoată, spuse.
Tonul lui era complet diferit.
— Mulțumesc.
Apoi se opri.
— Și… îmi pare rău pentru mai devreme.
De data aceasta nu adăugă nimic.
Nici „dar”.
Nici explicația despre înălțimea lui.
Doar atât.
Am dat din cap.
— Mulțumesc.
Nu trebuia să devenim prieteni.
Nu trebuia să-l iert teatral.
Era suficient.
Când am ieșit în terminal, fiica mea a alergat spre mine.
— Mamă!
M-a îmbrățișat.
Apoi mi-a pus copilul în brațe.
În secunda în care am văzut chipul acela minuscul, am început să plâng.
— Bună, Sofia, am șoptit.
Fiica mea râse.
— A fost bun zborul?
M-am uitat înapoi spre porțile de sosire.
— Educativ.
— Ce s-a întâmplat?
— Îți povestesc în mașină.
În acea seară, în timp ce Sofia dormea pe pieptul meu, i-am spus fiicei mele toată povestea.
Când am terminat, ea mă privea cu un zâmbet uriaș.
— Mamă!
— Ce?
— Sunt mândră de tine.
Am râs.
— Pentru că am chemat
Comments