mutată în casa aia părăsită?
Dar Speranța nu s-a plâns.
A muncit cot la cot cu ei.
A dat cu var, a cărat apă, a curățat curtea.
Încet-încet… oamenii au început să o respecte.
Apoi să o ajute.
Un vecin i-a adus lemne.
O femeie i-a adus haine pentru copil.
Un bătrân i-a reparat acoperișul aproape pe gratis.
Și fără să-și dea seama, Speranța nu mai era singură.
Când a venit iarna, casa era deja altfel.
Nu perfectă.
Dar caldă.
Vie.
Într-o noapte liniștită, cu zăpada căzând încet afară, au început durerile.
A fost greu.
Dar nu a fost singură.
Două femei din sat au stat lângă ea.
Și după ore lungi… plânsul unui copil a umplut casa.
Un băiețel.
Sănătos.
Puternic.
Speranța l-a strâns la piept, cu lacrimi pe obraji.
„O să fie bine”, a șoptit.
Și chiar a fost.
Anii au trecut.
Casa din deal nu mai era
Comments