La ora cinci, Vlad a parcat o mașină neagră în fața blocului din nordul orașului. Raluca a ieșit prima, râzând, cu sacoșe în mâini. Purta o rochie cumpărată de el, o geantă care costa mai mult decât câștigă unii într-un an. Vlad le-a deschis ușa. Niciuna nu l-a privit cu adevărat. Era parte din decor: util, înlocuibil, invizibil.
Au luat-o pe Cristina din centru. Cristina avea râs zgomotos și replici tăioase. Lui Vlad nu-i plăcuse niciodată, dar tăcuse de dragul Ralucăi.
— Unde mergem, domnișoarelor? — a întrebat Vlad, cu voce plată.
— Pe Calea Victoriei, apoi la mall — a răspuns Raluca fără să-l privească.
Vlad a pornit.
Primele minute au fost conversație banală: trafic, vreme, o influenceriță. Aproape că s-a relaxat.
Apoi Cristina a spus, ca și cum ar comenta meniul:
— Auzi, Ralu, aproape te măriți cu bancomatul, nu?
Toate trei au râs. Nu un râs timid. O hohotire curată, fără vină.
Vlad a simțit o lovitură în stomac. Degetele i s-au strâns pe volan. Dar a privit înainte. „E o glumă”, și-a spus. „Umor prost”.
Raluca a oftat mulțumită.
— Era și timpul, sincer. Doi ani prefăcându-mă interesată de poveștile lui cu hoteluri… — și a chicotit — ar trebui să primesc o medalie.
Lumea s-a oprit pentru o secundă. Ca și cum zgomotul orașului s-ar fi îndepărtat.
Andreea a adăugat, cu un ton fals amabil:
— Măcar e arătos.
— Da, arătos și… ușor de manevrat — a spus Raluca. — Intimitatea e acceptabilă. Restul e problema: e atât de previzibil. Parcă e un contabil de cincizeci de ani prins în corpul unui bărbat de treizeci și șase.
Cristina a aplaudat, amuzată.
— Păi, iubito, cine mai are nevoie de spontaneitate când ai carduri fără limită?
Raluca a râs scurt, mulțumită.
— Exact. Fiecare cină plictisitoare e o bijuterie. Fiecare weekend acasă, o vacanță de zeci de mii de
Comments