„A venit singur de la sat, cu un buchet de flori în mână. Când nepoata lui a coborât din metrou și l-a văzut, a început să plângă.”
Bunicul Gheorghe nu mai mersese niciodată cu metroul. De fapt, abia dacă mai fusese de câteva ori în București.
Dar în dimineața aceea s-a trezit înainte de răsărit, și-a pus cea mai bună cămașă și sacoul vechi pe care îl purta doar la ocazii speciale, apoi a cules din grădină un mic buchet de flori.
Voia să-i facă o surpriză nepoatei lui — fata pe care o crescuse singur de când avea șase ani.
Cu mulți ani în urmă, părinții ei muriseră într-un accident cumplit de mașină. Într-o singură zi, își pierduse atât mama, cât și tatăl.
Bunicul ei o luase de mână și îi promisese:
„Cât timp sunt eu aici, nu vei fi niciodată singură.”
Și și-a ținut promisiunea.
Trăiau modest într-o casă mică de la sat. Dimineața îi făcea ceai, îi pregătea ghiozdanul, iar când nu aveau bani de autobuz, mergea cu ea pe jos prin zăpadă până la școală.
Nu știa prea multă matematică sau engleză, dar stătea întotdeauna lângă ea când învăța.
„Tu continuă să înveți”, îi spunea. „Să ajungi mai departe în viață decât am putut eu vreodată.”
Au fost și ani grei în care fiecare bănuț conta. Uneori, Gheorghe amâna chiar să-și cumpere propriile medicamente, pentru ca ea să aibă bani de caiete, haine și școală.
Oamenii din sat se îndoiau de el.
„Cum poate un om bătrân să crească singur o fetiță?”
Dar el nu se certa niciodată.
Pur și simplu continua să aibă grijă de ea.
A ajutat-o să termine liceul și mai târziu a sprijinit-o și în timpul facultății.
Anii au trecut.
A absolvit, a muncit din greu și, în cele din urmă, și-a construit
Comments