lei.
Vlad a înghițit în sec. I s-a făcut greață. A vrut să frâneze, să se întoarcă, să le spună că e el, că aude tot. Dar ceva l-a ținut pe loc: nevoia crudă de a auzi până la capăt, de a nu mai lăsa loc negării.
Mașina a continuat să ruleze, iar Vlad a simțit cum fiecare metru îl dezbracă de o iluzie.
N-a spus nimic. N-a schimbat banda. N-a oftat.
Le-a lăsat pe Calea Victoriei, cu un „O seară bună” rostit corect, mecanic. Raluca i-a întins bancnota fără să se uite. A lăsat-o pe scaun, ca pe un bacșiș firesc.
Vlad a parcat câteva străzi mai departe. A stat cu fruntea pe volan minute în șir. Nu plângea. Era prea gol pentru asta.
În seara aceea, nu s-a dus acasă. A mers pe jos. A trecut pe lângă oameni care își țineau de mână copiii, pe lângă cupluri
Comments