Dar Clara nu spunea povești. A scos actele din geantă și le-a pus în mijlocul mesei, ca pe un adevăr greu de înghițit. Hârtiile, cu ștampile și semnături, au strălucit sub lumina becului, iar socru-meu a încremenit. Nici măcar nu mai clipea.
Daniel a luat dosarul cu mâini tremurânde. L-a răsfoit încet, pagină cu pagină. La un moment dat, s-a oprit și a ridicat privirea spre ea.
— Clara… e adevărat. Totul e pe numele tău.
Clara a dat din cap, liniștită, dar în suflet îi fierbea sângele. A văzut în ochii lor cum se schimbă totul: uimire, apoi teamă, apoi… altceva. O dorință ascunsă. O nevoie.
Socra a fost prima care și-a recăpătat glasul.
— Vai de mine… știi că noi te-am respectat mereu, draga mea… dacă ți-am zis vreo vorbă, era doar din grijă…
Clara a tresărit.
— Din grijă? Atunci cum se numește când îți lovește cineva nora cu mătura?
Aerul s-a tăiat în două. Socru-meu a roșit ca sfecla.
— A fost… un moment…
— Da, a fost, l-a întrerupt Clara. Și eu n-am uitat.
Daniel a încercat să intervină:
— Hai, nu strica seara. Acum… acum avem șansa să ne revenim. Să ne punem pe picioare. Să…
Clara l-a privit în ochi.
— Să ce, Daniel? Să trăiți toți pe spatele meu?
Bărbatul s-a blocat. Nu se așteptase la replica aceea. Trei ani îi spusese că nu contribuie. Că e o povară. Acum, când situația se schimbase, „povara” devenise brusc salvarea lor.
— Clara… n-am vrut să…
— Ba ai vrut, l-a tăiat ea scurt. Ai spus-o clar.
Angela, cea mai mică, a îndrăznit să vorbească:
— Clara… nu te supăra pe noi. Oamenii… mai greșesc. Important e să rămânem o familie…
Clara a zâmbit amar.
— Familie? De trei ani, singura familie a mea am fost eu cu mine. N-am avut pe nimeni aici.
Se
Comments