Socru-meu a țipat: „Parazită nenorocită!” și m-a lovit peste față cu o mătură

ridică de la masă, luându-și geanta. Pentru prima dată, casa aceea nu-i mai părea o închisoare. Era doar o clădire. Putea să plece oricând.

— Unde te duci? a întrebat Daniel, panicat.

— Să-mi cumpăr o viață. Una în care nu dau socoteală nimănui.

A ieșit pe ușă înainte ca cineva să mai spună ceva. Afară era răcoare, iar aerul mirosea a libertate. A mers pe jos până în parc, acolo unde obișnuia să se plimbe când avea nevoie să respire. Se așeză pe o bancă și privi oamenii trecând. Mame cu copii, tineri grăbiți, bătrâni cu sacoșe. Și-a dat seama că era pentru prima dată când nu se simțea mică.

Avea bani. Dar mai important: avea putere.

Telefonul i-a vibrat în palmă. Daniel. Apoi iar Daniel. Apoi soacra. Apoi socrul. Mesaje peste mesaje. „Hai acasă.” „Trebuie să vorbim.” „Nu face prostii.” „Suntem familie.”

Clara a închis sonorul. Nu voia să audă