Priveam prin geamul mașinii străzile liniștite ale orașului. Oamenii mergeau la cumpărături, copiii ieșeau de la școală, iar în fața unei brutării două femei discutau liniștite. Nimeni nu bănuia ce se întâmplase cu doar câteva minute înainte.
— Cum te cheamă? m-a întrebat șeriful, privindu-mă prin oglinda retrovizoare.
— Amara Dumitrescu.
— Și ce cauți în orașul meu?
— Am venit să iau masa.
A izbucnit într-un râs disprețuitor.
— Foarte amuzant. O să vedem noi cât de amuzantă mai ești după câteva ore într-o celulă.
Nu i-am răspuns. Știam că orice explicație i-aș fi oferit nu ar fi schimbat felul în care mă trata. Era convins că avea controlul absolut asupra situației.
În schimb, tânărul polițist părea neliniștit. Îl observasem încă din restaurant. Nu participase la agresiune și, de câteva ori, păruse gata să spună ceva, dar se oprise de fiecare dată când șeriful ridicase vocea.
— Domnule șerif, a început el ezitant, poate ar trebui să verificăm mai întâi…
— Ce să verificăm, Andrei?
— Identitatea doamnei. Și descrierea suspectei din raport.
Dalton a lovit volanul cu palma.
— Eu am făcut arestarea. Tu îți vezi de treabă!
Tânărul a tăcut.
Am reținut numele lui.
Andrei.
Mai târziu aveam să aflu că se numea Andrei Marinescu, că avea douăzeci și șase de ani și că lucra în departamentul șerifului de numai opt luni. Familia lui emigrase din România când era copil, iar el crescuse în acel comitat american.
Când am ajuns la secție, Dalton m-a scos din mașină și m-a condus printr-o intrare laterală. Clădirea era veche, cu pereți cenușii, ferestre înguste și un hol care mirosea a dezinfectant și cafea arsă.
În spatele unui birou se afla o polițistă trecută de cincizeci de ani. A ridicat privirea când ne-a văzut.
— Ce avem aici?
— Suspectă într-un jaf armat, a răspuns Dalton. Și s-a opus arestării.
Femeia m-a
Comments