Pe etichetă era brodat, cu litere aproape șterse:
„PETRU MARINESCU — 1987”
Am rămas nemișcat.
Numele îmi era cunoscut.
Dar mi-au trebuit câteva secunde să-mi dau seama de unde.
Apoi m-am uitat la Clara.
— Bunicul tău?
Ochii i se umplură instantaneu de lacrimi.
Dădu din cap.
Furia pe care o simțisem cu câteva secunde înainte dispăru aproape complet.
Bunicul Petru.
Omul care o crescuse.
Clara își pierduse tatăl când avea șapte ani.
Mama ei muncise ani întregi, iar bunicii materni fuseseră cei care o crescuseră în mare parte.
Dintre toți, bunicul Petru fusese omul ei.
O ducea la școală.
O învățase să meargă pe bicicletă.
O aștepta după ore.
Când Clara intrase la facultate în București, el fusese cel care îi cărase bagajele până la cămin și îi strecurase câteva sute de lei în buzunar, deși pensia lui era modestă.
Îl cunoscusem și eu.
Murise în al doilea an al relației noastre.
Cu trei ani înainte de nuntă.
Știam cât de mult suferise Clara.
Dar nu știam nimic despre costumul acela.
— Este costumul de la nunta lui cu bunica, șopti ea.
M-am uitat din nou la sacoul enorm.
Dintr-odată nu mai părea ridicol.
Părea greu.
Nu ca greutate fizică.
Ca istorie.
Clara își șterse o lacrimă.
— Bunicul mi-a spus mereu că o să mă conducă la altar.
Atunci am înțeles.
Și mi s-a strâns gâtul.
Mama Clarei plângea deja în primul rând.
Clara continuă suficient de încet încât doar eu și cei din apropiere să o auzim.
— Cu câteva luni înainte să moară, când era deja foarte bolnav, m-a întrebat dacă tu ești omul cu care mă voi căsători.
Am încercat să zâmbesc.
— Și ce i-ai spus?
— Că sper.
Câțiva invitați din apropiere râseră printre lacrimi.
— Mulțumesc, am murmurat.
Clara zâmbi.
— Mi-a spus că dacă nu mai apucă nunta, să găsesc
Comments