Ion a rămas nemișcat.
Respirația i s-a tăiat pentru o clipă, de parcă aerul din jur devenise mai greu. Focul trosnea slab în spatele lui, iar lumina lui abia mai ajungea până la cal. Dincolo de el… întunericul era gros, apăsător.
A făcut încă un pas.
Calul a ridicat capul ușor, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu mai avea putere. Ochii lui erau umezi, obosiți. Ion a simțit un nod în gât.
— Hai, băiete… încet… a șoptit.
A întins mâna.
Calul nu s-a retras. Dimpotrivă, a făcut încă un pas spre el și, într-un final, s-a oprit chiar în fața lui. Ion i-a atins gâtul osos. Era cald… dar slăbit.
În clipa aia, forma din spate s-a mișcat.
Ion a încremenit.
Nu mult. Doar cât să-i înghețe sângele.
Apoi… a venit spre lumină.
Pas cu pas.
Nu era animal.
Era un om.
Un bătrân.
Îmbrăcat cu haine vechi, pline de praf. Fața îi era arsă de soare, iar barba albă îi cădea pe piept. Mergea încet, dar sigur, de parcă știa exact unde vine.
Ion a făcut un pas înapoi.
— Cine ești? a întrebat, cu voce joasă.
Bătrânul s-a oprit lângă cal și a pus mâna pe el, cu grijă.
— L-ai găsit, a spus simplu.
Ion a clipit, confuz.
— Eu? El a venit la mine.
Bătrânul a zâmbit ușor.
— Așa face mereu. Îi găsește pe cei care au nevoie.
Ion nu înțelegea.
— De cât timp sunteți aici?
— De mult, a răspuns bătrânul. Mai mult decât ai crede.
A urmat o liniște grea.
Focul ardea încet. Stelele păreau mai aproape ca niciodată.
— Locul ăsta… nu e chiar gol, a continuat bătrânul. Doar că trebuie să știi unde să te uiți.
Ion s-a uitat în jur. Totul era la fel: uscat, pustiu, fără viață.
— Aici nu crește
Comments