În oală nu era nici friptură, nici sarmale aburinde, nici mesele bogate cu care Elena se lăuda mereu.
Era o supă simplă de legume, limpede, cu câteva bucăți mici de morcov și cartof. Alături, pe masă, erau două tăvi modeste: una cu orez cu legume și alta cu o mâncare de cartofi.
Atât.
Pentru douăzeci de oameni.
O femeie de la masă a clipit des, neîncrezătoare.
Un bărbat a tușit stânjenit.
Cineva a șoptit: „Asta e tot?”
Elena a rămas nemișcată câteva secunde. Apoi a încercat să zâmbească, dar zâmbetul îi tremura.
„Andreea… unde sunt celelalte feluri?” a întrebat printre dinți.
Am răspuns calm, fără să ridic tonul:
„Asta s-a putut face din 450 de lei.”
S-a făcut o liniște și mai apăsătoare.
Oamenii au început să se uite unii la alții.
Un vecin a murmurat: „Doar atât a costat masa?”
Am scos banii rămași din buzunar și i-am pus pe masă.
„Am păstrat bonurile. Dacă vrea cineva să vadă.”
Elena s-a înroșit brusc, apoi s-a albit la loc.
Mihai s-a apropiat încet, vizibil incomod.
„Andreea… trebuia să…” a început el.
L-am privit pentru prima dată drept în ochi.
„Să ce? Să mai pun eu bani? Ca de fiecare dată?”
Nu a mai zis nimic.
O femeie mai în vârstă, vecină de-a lor, a dat din cap încet.
„Are dreptate fata,” a spus. „Nu poți chema lume și să pui pe altcineva să scoată din buzunar.”
Altcineva a adăugat: „Pe vremuri poate se putea… acum nu mai e la fel.”
Elena s-a uitat în jur și a realizat că nu mai primea aprobarea obișnuită.
Nu mai era admirată.
Era pusă față în față cu realitatea.
Pentru prima dată.
A încercat să dreagă situația.
„Hai, mâncați… e făcută cu suflet,” a zis ea, dar vocea îi era slabă.
Oamenii au început
Comments