continuă ea. Și de câte ori te-am văzut uitându-te la ceas pentru că trebuia să ajungi la școală după Wilma?
Am zâmbit slab.
— Probabil tot de prea multe ori.
— Îmi amintesc când avea unsprezece ani și și-a rupt mâna.
Am rămas surprinsă.
— Vă amintiți asta?
— Ai curățat toată casa într-o oră și jumătate ca să ajungi la spital.
Râse.
— Ai uitat să cureți baia de jos.
Mi-am dus mâna la gură.
— Doamne, chiar am uitat-o.
— Da.
— Și nu mi-ați spus niciodată.
— Pentru că fiica ta era la spital, Carla. Credeai că mă interesa cada?
Am început să râd.
Apoi, fără să vreau, râsul s-a transformat în plâns.
Doamna Popescu veni lângă mine.
— Ascultă-mă.
Mi-a pus mâna peste a mea.
— Eu am avut o viață bună. Soțul meu mi-a lăsat suficient. Copiii mei sunt bine. Nepoții mei sunt bine.
Arătă spre document.
— Nu încerc să cumpăr nimic de la tine. Nu
Comments