aceiași ochi căprui pe care îi văzusem în fotografia Clarei.
⠀
Ne-am privit câteva secunde fără să știm ce să spunem.
⠀
Apoi m-a îmbrățișat.
⠀
— Îți mulțumesc, Elena.
⠀
Am simțit un nod în gât.
⠀
— Îmi pare rău că nu am știut mai devreme.
⠀
Irina s-a retras puțin și m-a privit.
⠀
— Nu aveai cum să știi.
⠀
Am rămas lângă mormânt, cu câte un buchet de flori în mână.
⠀
Mi-a povestit despre Clara.
⠀
Despre cum îi plăcea să cânte când gătea.
⠀
Despre pasiunea ei pentru grădinărit.
⠀
Despre faptul că voia să deschidă cândva o mică librărie.
⠀
Am ascultat-o fără să o întrerup.
⠀
Pentru mine, Clara fusese mult timp doar numele unei femei dispărute.
⠀
În acea zi, a devenit un om adevărat, cu vise, amintiri și o familie care o iubise.
⠀
Când ne-am despărțit, Irina mi-a spus:
⠀
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că atâția ani am crezut că sora mea a ales să
Comments