rău.
— Nu. Ai dreptate. Trebuia să-ți spun.
Nu l-am întâlnit pe Hassan în acea zi.
Nici în următoarea.
Poliția nu m-a lăsat să cred că eram într-un film în care trei mașini urmau să mă păzească permanent.
Mi-au explicat ce măsuri puteau lua, ce trebuia raportat și cum să evit o confruntare directă.
A treia zi, însă, telefonul Nadiei sună.
Număr necunoscut.
Ea răspunse.
Vocea unui bărbat se auzi suficient de tare încât s-o aud și eu.
— Spune-i Samirei că trebuie să vorbim.
Mi-a înghețat sângele.
După patruzeci de ani, recunoscusem vocea.
Hassan.
— Nu, spuse Nadia.
— Nu este treaba ta.
— Ba da.
— Dă-mi-o la telefon.
Nadia închise.
Câteva secunde mai târziu veni un mesaj.
„Patruzeci de ani nu șterg ceea ce familia ta îmi datorează.”
Mesajul a fost păstrat și transmis celor care se ocupau de situație.
Eu nu i-am răspuns.
Câteva săptămâni mai târziu, prin avocați, am aflat ce
Comments