Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

îndoială, că și ei mă considerau mama lor.

La câteva luni după aniversarea lor, am găsit un loc special pentru scrisoarea lui Marco.

Am pus-o într-o ramă simplă, alături de o fotografie cu noi patru, făcută cu puțin timp înainte să moară.

În imagine, Marco stătea în spatele meu, cu brațele în jurul umerilor mei. Luca și Matteo, pe atunci încă niște copii, râdeau în fața noastră.

Sub fotografie am așezat medalionul pe care băieții mi-l dăruiseră.

Într-o seară, am rămas mult timp privind acele obiecte.

M-am gândit la femeia de treizeci și șapte de ani care intrase pentru prima dată în casa lui Marco.

Era convinsă că nu va fi niciodată mamă.

Credea că acel capitol al vieții ei fusese închis pentru totdeauna.

Nu știa că, dincolo de ușa sufrageriei, o așteptau doi băieței speriați, unul ascuns după perdele și celălalt ținând în brațe un iepuraș de pluș.

Nu