Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

a intrat în bucătărie.

— Mamă, unde sunt cheile mașinii?

Am arătat spre bolul de lângă ușă.

— Acolo unde le lași în fiecare seară.

— Mulțumesc!

A ieșit grăbit.

Am rămas câteva secunde cu lingura în mână.

Apoi am zâmbit.

Nu pentru că îmi spusese „mamă”.

Ci pentru că o făcuse fără să se gândească.

Fără ceremonie.

Fără emoția unei mărturisiri pregătite dinainte.

Era pur și simplu felul în care mă striga acum.

Și, în acel moment, am înțeles că cel mai frumos lucru nu fusese surpriza din ziua aniversării lor.

Cel mai frumos lucru era viața obișnuită care urma după ea.

O viață în care băieții își vedeau de studii, uitau uneori să spele vasele, se certau pentru telecomandă și mă sunau să mă întrebe ce cumpărături trebuiau să facă.

O viață în care eu continuam să fiu aceeași femeie care îi crescuse.

Doar că acum știam, fără nicio urmă de