Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

Matteo a rupt tăcerea.

— Paola, noi am crezut mult timp că dacă ți-am spune „mamă”, ar însemna că am uitat-o pe mama Laura.

— Dragii mei, am șoptit, niciodată nu v-aș fi cerut asta.

— Știm acum, a spus Luca. Dar când eram mici nu înțelegeam.

Am privit din nou scrisoarea.

Mai erau câteva paragrafe.

„Băieții mei, dacă viața îmi va permite, vreau să îmbătrânesc alături de voi și de Paola. Vreau să vă văd terminând școala, îndrăgostindu-vă, greșind, învățând și devenind bărbați buni.”

„Dar dacă într-o zi nu voi mai fi acolo, vreau să vă amintiți ceva.”

„Paola nu are nevoie de sângele nostru ca să facă parte din familia noastră.”

„Ea a ales să fie aici.”

„Și alegerea aceasta merită respectată.”

„Nu vă cer să o numiți mamă. Acesta este un cuvânt pe care trebuie să îl rostiți numai dacă îl simțiți. Vă cer doar să nu confundați niciodată iubirea