M-am ridicat fără grabă.
În sală se făcuse liniște deplină. Se auzea doar aerul condiționat și, parcă, respirația greoaie a tatălui meu.
Am făcut doi pași și m-am așezat în capul mesei.
Locul lui.
Pentru prima dată, nimeni nu a mai râs.
Ion a încercat să spună ceva, dar vocea i s-a blocat.
— Ce… ce înseamnă asta? a întrebat el, forțând un zâmbet care se rupea pe față.
Am deschis mapa.
Am scos primul document și l-am întors spre ei.
— Înseamnă că firma voastră nu mai e a voastră.
Tăcere.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Ce prostie e asta?
Reprezentantul a intervenit calm:
— Nu este nicio prostie. Toate datoriile Grupului Popescu au fost achiziționate integral în ultimele luni… de doamna Daniela Popescu.
Vlad a izbucnit:
— Asta e o glumă!
Am ridicat privirea.
— Nu. E socoteala.
Ion s-a sprijinit de masă.
— N-ai avea cum… n-ai avut bani…
Am zâmbit ușor.
— Nu atunci. Dar am învățat.
Le-am arătat următoarele documente.
Contracte.
Transferuri.
Achiziții.
Ani întregi de muncă.
— Firma voastră a fost îngropată în datorii. Eu le-am cumpărat. Pe toate.
Andrei a dat cu palma în masă.
— Nu poți să faci asta!
— Ba pot. Și am făcut-o.
Ion părea că îmbătrânise zece ani într-un minut.
— Daniela… putem discuta… suntem familie…
M-am uitat la el fix.
— Familie?
Cuvântul a căzut greu.
— Familia nu te dă afară în stradă. Nu te pune să semnezi mizerii. Nu te umilește ani de zile.
N-a mai spus nimic.
Am împins ultimul document spre el.
— Ai două opțiuni. Semnezi și pleci decent… sau pierzi tot, inclusiv casa pusă gaj.
Mâinile îi tremurau.
Pentru prima dată în viața mea, îl vedeam speriat.
Nu furios.
Nu superior.
Speriat.
Andrei și Vlad nu mai spuneau nimic.
Nu mai aveau ce.
După câteva secunde care au părut o eternitate, Ion a luat pixul.
A
Comments