Nu trecuseră nici două minute când doi agenți de securitate sosiră la poartă.
Unul dintre ei se aplecă spre copii.
— Bună. Eu sunt Daniel. Nu trebuie să mergeți nicăieri cu mine. O să stau aici, lângă voi, bine?
Lia se uită imediat spre mine.
— Rămâneți și dumneavoastră?
Întrebarea mă lovi mai tare decât mă așteptam.
— Rămân.
Ovidiu încă nu dăduse drumul ursulețului.
În aeroport începu verificarea.
Personalul companiei aeriene confirmă că femeia se numea Carmen Stoica și avea un bilet pentru un zbor spre Italia.
Îmbarcarea era încă în desfășurare.
Asta însemna că avionul nu plecase.
Dar situația nu era atât de simplă precum „colonelul ordonă și avionul este oprit”.
Eu nu aveam autoritatea să arestez un civil într-un aeroport doar pentru că ceva mi se părea profund greșit.
Poliția și autoritățile competente trebuiau să stabilească faptele.
Și exact asta începură să facă.
— Cum vă cheamă tatăl? întrebă cu grijă o polițistă.
— Adrian, spuse Ovidiu.
— Și doamna care a plecat?
— Carmen.
— Locuiați cu ea?
Lia dădu din cap.
— De când a murit tati.
— Când a murit?
Copiii nu știau data.
— Era frig, răspunse Lia.
Atât.
Polițista nu insistă.
La cinci ani, copiii nu trebuiau transformați în martori interogați iar și iar.
Informațiile urmau să fie verificate prin documente și prin adulții responsabili.
La câteva minute după aceea, stația unui agent se auzi.
— Persoana a fost identificată. Este încă în zona de îmbarcare.
Carmen fusese oprită înainte de plecare și rugată să clarifice situația.
Când reapăru la poarta 17, nu mai părea femeia grăbită pe care o văzusem cu câteva minute înainte.
Era furioasă.
— Ce se întâmplă aici?
Un agent îi ceru actele.
— Sunt copiii dumneavoastră?
— Sunt copiii soțului meu.
— Unde intenționați să-i lăsați?
Carmen privi spre gemeni.
— Trebuia să vină cineva după ei.
Lia ridică imediat capul.
— Nu ne-ai spus.
Comments