justifica să lase doi copii de cinci ani singuri într-un aeroport presupunând că „cineva” îi va găsi.
Cazul urma să fie analizat de autorități, iar consecințele nu aveau să fie hotărâte într-un terminal.
Câteva ore mai târziu, când lucrurile se liniștiseră, m-am pregătit să plec.
Marian mă aștepta.
— Domnule colonel, mașina încă este afară.
— Cred că șoferul ne urăște deja.
Maiorul zâmbi.
Atunci simții ceva trăgându-mă ușor de mâneca uniformei.
Era Ovidiu.
— Plecați?
M-am aplecat.
— Trebuie.
Băiatul privi spre mătușa lui.
Apoi spre mine.
— Dumneavoastră ați chemat-o?
— Am ajutat oamenii de aici să afle cine vă poate lua în siguranță.
Ovidiu întinse ursulețul spre mine.
— Îl puteți lua.
Am rămas surprins.
— Cred că are mai multă nevoie de tine.
Băiatul se gândi.
Apoi îl strânse din nou la piept.
— Da.
— Ai grijă de el.
— Am grijă și de Lia.
Fetița, care auzise, protestă imediat:
— Și eu am grijă de tine!
Comments