Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

Și asta contează.

Am lăsat ceasul pe masă și am îmbrățișat-o.

În clipa aceea am înțeles ceva ce nu pricepusem la nouăsprezece ani.

Nu aveam nevoie să aleg între mama care mă crescuse și tatăl care lipsise.

Nu trebuia să șterg trecutul ca să construiesc un viitor.

Și nici nu trebuia să accept o moștenire, o firmă sau o sumă de bani pentru a demonstra că meritam să fiu iubit.

Meritam asta de la început.

În seara balului, Victor Șerban îmi promisese că mă va răsplăti pentru favoarea făcută.

La vremea aceea, crezusem că vorbea despre bani.

Dar adevărata răsplată nu fusese niciodată cea pe care o pregătise el.

Fusese adevărul.

Fusese sora pe care nu știusem că o am.

Și fusese șansa de a-mi construi propria relație cu un tată pe care îl cunoscusem mai întâi drept șef.

Iar când mă gândesc astăzi la seara aceea, nu-mi amintesc muzica