în fața unei fotografii cu Ana.
— Ce faceți voi doi?
Robert zâmbi.
— Îi povesteam despre sora lui.
M-am oprit.
— Ce i-ai spus?
Se uită la fotografie.
— Că a fost curajoasă. Că râdea prea tare. Că nu știa să parcheze.
Am început să râd.
— Asta este adevărat.
Robert își coborî privirea spre Andrei.
— Și că am fost tatăl ei, indiferent ce spune un test genetic.
M-am apropiat.
— Ai fost.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Doar că trebuia să-ți spun adevărul.
— Da.
Nu i-am spus „nu mai contează”.
Pentru că încă conta.
Unele lucruri pot fi iertate fără să devină neimportante.
M-am uitat la fotografia Anei și apoi la copilul din brațele lui.
La cincizeci și nouă de ani crezusem că pornesc într-o călătorie pentru a aduce o viață nouă în familia noastră.
Nu știam că acea călătorie avea să scoată la lumină și un adevăr vechi de peste treizeci de
Comments