Am rămas nemișcat, cu plicul în mâini, în timp ce vântul rece îmi pătrundea prin haină. În spatele meu, groparii așteptau să-și termine treaba, iar florile albe așezate pe sicriul lui Eleanor tremurau ușor sub primele picături de ploaie. Nu înțelegeam ce voia să spună avocatul. Cum adică Eleanor nu mă alesese întâmplător?

în grija ei, în cadrul unor măsuri temporare de protecție.

Fusese prezentă la primele mele cuvinte.

La primii pași.

La primele zile de grădiniță.

Și apoi fusese nevoită să mă lase să plec.

Într-o zi, Richard mi-a adus o cutie de lemn pe care Eleanor o păstrase într-un dulap.

Înăuntru se aflau câteva desene făcute de mine, o mașinuță roșie cu o roată lipsă și o păturică albastră.

Am luat păturica în mâini.

Era veche, dar curată, împăturită cu grijă.

Am apropiat-o de față și am închis ochii.

Nu știu dacă mirosul ei mai păstra ceva din copilărie sau dacă mintea mea încerca să umple golurile cu amintiri inventate. Dar, pentru o clipă, am avut senzația că mă aflam din nou într-o cameră caldă, ascultând vocea unei femei care îmi cânta.

Pe fundul cutiei era un caiet mic.

Pe prima pagină scria:

„Lucruri pe care nu vreau să le uit