Am rămas nemișcat, cu plicul în mâini, în timp ce vântul rece îmi pătrundea prin haină. În spatele meu, groparii așteptau să-și termine treaba, iar florile albe așezate pe sicriul lui Eleanor tremurau ușor sub primele picături de ploaie. Nu înțelegeam ce voia să spună avocatul. Cum adică Eleanor nu mă alesese întâmplător?

despre Daniel.”

Am început să citesc.

„Astăzi a râs pentru prima dată când am făcut o față caraghioasă.”

„Astăzi a făcut trei pași singur și apoi a căzut în brațele mele.”

„Astăzi a insistat să doarmă cu mașinuța roșie.”

„Astăzi mi-a spus mama. Am plâns în bucătărie, ca să nu mă vadă speriat.”

Ultima însemnare era datată cu puțin timp înainte de adopția mea.

„Mâine Daniel pleacă. Încerc să fiu curajoasă. Îmi spun că va avea o familie minunată și că trebuie să mă bucur pentru el. Dar casa este deja prea tăcută. Nu știu cum voi învăța să trăiesc fără pașii lui pe hol.”

Am închis caietul și l-am ținut la piept.

În acea seară, pentru prima dată de la înmormântare, nu am mai plâns doar din tristețe.

Am plâns și din recunoștință.

Pentru că aflasem că fusesem iubit cu mult înainte să pot înțelege ce înseamnă iubirea.

Au