Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

relație doar pentru a umple un gol.

Într-o duminică după-amiază, Sofia m-a întrebat dacă oamenii pot fi triști chiar și atunci când văd ceva frumos. Am privit-o surprinsă, apoi am întrebat-o de ce se gândește la asta.

— Pentru că domnul Ștefan s-a întristat când m-a văzut, a răspuns ea. Dar eu aveam rochița mea cea frumoasă și voiam să-i arăt desenul.

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. I-am explicat că uneori oamenii își amintesc lucruri dureroase fără să vrea și că reacțiile lor nu înseamnă că persoana din fața lor a făcut ceva greșit. I-am spus că era minunată exact așa cum era și că nimeni nu avea dreptul să o facă să creadă altceva.

Sofia s-a gândit câteva clipe, apoi m-a întrebat dacă mai putea păstra desenul. I-am spus că da, desigur, și l-am pus împreună într-un dosar cu lucrurile ei preferate. Nu știam dacă Ștefan