Aveam treizeci de zile să predau râsul alb care îmi salvase viața, dar în ultima seară a sosit un vehicul negru de teren cu o decizie la care nu m-aș fi așteptat niciodată…

Mâinile mele arătau de parcă m-aș fi luptat cu sârmă ghimpată.

Cu toate acestea, în fiecare dimineață mă aștepta în fața ușii dormitorului, iar în fiecare seară dormea sub bancul meu de lucru.

Până în toamnă ajunsese să cântărească treizeci de livre. I-am construit un țarc exterior consolidat, cu copaci, platforme de cățărat, un adăpost încălzit și porți duble.

Dar, în loc să devină mai independent, Ghost și-a creat un ritual.

În fiecare seară, la cinci și jumătate, mă aștepta pe cea mai înaltă platformă. În clipa în care intram, se arunca spre pieptul meu.

Nu mă ataca. Voia să fie ținut în brațe.

Dar râșii nu îmbrățișează asemenea oamenilor.

Ei se agață.

Prima dată, ghearele lui mi-au tăiat geaca. Când am strigat, s-a speriat și s-a prins și mai tare. Natalie a avut nevoie de unsprezece copci pentru a închide rănile.

„Nu poți continua să faci asta”, mi-a spus.