atac. Haos. Unii au murit… alții au dispărut.
— Dispărut?
— După atac, ni s-a ordonat să nu vorbim.
Nadia nu mai dormea aproape deloc.
În fiecare noapte stătea cu telefonul în mână și se ruga să primească un semn.
Și semnul a venit.
Într-o seară târzie, telefonul a vibrat.
Număr necunoscut.
A răspuns cu inima cât un purice.
La început nu s-a auzit nimic.
Doar respirație.
Apoi o voce slabă:
— Mamă…
Femeia a scăpat telefonul din mână.
A început să plângă atât de tare încât Andreea s-a speriat.
— Cristi?!
— Mamă… sunt eu…
Vocea era obosită, stinsă, dar era vocea lui.
Fiul ei trăia.
Băiatul i-a spus rapid că el și alți soldați fuseseră ținuți într-o bază izolată după incident. Li se interzisese orice contact cu familiile. Oficial, unii dintre ei figurau deja morți.
— De ce?… a întrebat Nadia printre lacrimi.
— Ca să ascundă ce s-a întâmplat acolo.
Convorbirea s-a întrerupt brusc.
Comments