— Bună ziua, mă numesc Margareta Dumitrescu. Vă sun în legătură cu nunta programată pentru luna septembrie, pe numele Bogdan Dumitrescu și Sonia Marinescu.

rucsac pe umăr. Nu mai avea cheia veche, așa că a sunat la ușă.

Gestul acela simplu mi-a spus mai mult decât o mie de scuze.

I-am deschis.

A intrat și s-a oprit în hol, privind fotografiile de familie. Apoi a văzut rama cu mine și Alexandru de la Lacul Roșu.

S-a apropiat și a luat-o cu grijă în mâini.

— Îmi amintesc ziua asta, a spus încet.

Am zâmbit trist.

— Erai la bunica în weekendul acela.

— Tata îmi adusese o piatră de lângă lac. O țineam în sertar ca pe o comoară.

Am râs printre lacrimi.

— Încă o am. Am găsit-o când am făcut ordine în camera ta.

Bogdan s-a întors spre mine.

— Mamă, îmi pare rău că am lăsat-o pe Sonia să vorbească despre tata ca și cum amintirea lui ar fi fost ceva rușinos.

L-am luat de mână.

— Tatăl tău te-a iubit enorm. Nu trebuie să dovedești nimănui