curte. Dar lacrimile acelea nu aveau nimic de-a face cu umilința. Erau lacrimi de mândrie.
După eveniment, o femeie s-a apropiat de mine. Avea aproximativ treizeci de ani și ținea de mână un băiețel cu părul castaniu. Mi-a spus că se numea Adriana și că fiul ei era unul dintre copiii ajutați.
— Nu știu cum să vă mulțumesc, a început ea. Anul trecut mi-am pierdut locul de muncă, iar soțul meu a avut probleme de sănătate. Au fost luni în care fiecare leu conta. Când băiatul meu mi-a spus că ceilalți copii râd de el la cantină, mi s-a rupt sufletul.
Am privit spre copil. Stătea ascuns pe jumătate în spatele mamei lui, cu ochii coborâți.
— Nu trebuie să-mi mulțumiți, i-am spus. Niciun părinte nu ar trebui să se simtă rușinat pentru că trece printr-o perioadă grea.
Adriana a început să plângă.
— Pentru dumneavoastră poate au fost niște monede. Pentru
Comments