Elena îl ținea în mâini ca pe ceva foarte prețios.
— Tata mi l-a lăsat înainte să moară. Mi-a spus că într-o zi trebuie să ajungă la familia lui Gheorghe Marinescu.
Am privit numele scris pe hârtia îngălbenită.
Era numele tatălui meu.
Și, mai mult decât atât, recunoșteam scrisul.
— Dar tata a murit acum douăzeci de ani…
Elena a încuviințat.
— Știu. Tatăl meu a încercat să-l găsească după ce s-a întâmplat totul. Dar nu a mai reușit.
— Ce s-a întâmplat?
Femeia a tras aer adânc în piept.
— Acum douăzeci și cinci de ani, tatăl dumneavoastră i-a salvat viața tatălui meu.
Am rămas nemișcat.
— Cum adică?
— Era iarnă. O noapte cumplită, cu viscol, undeva pe drumul dintre Alexandria și București.
Elena a privit spre camionul albastru.
— Tata era un șofer tânăr. Transporta marfă și încerca să ajungă acasă înainte de dimineață.
Am ascultat fără să scot un cuvânt.
— La un moment dat, camionul lui a derapat și a ieșit de pe șosea. A rămas blocat într-un șanț, cu cabina avariată și cu un picior prins sub bord.
Mi-am amintit imediat de o poveste pe care tata o spusese de câteva ori când eram copil.
Despre un șofer pe care îl ajutase într-o noapte de iarnă.
Dar nu știusem niciodată numele acelui om.
— Tata a trecut pe acolo? am întrebat.
— Da. A văzut luminile camionului și a oprit.
Elena și-a șters lacrimile.
— A încercat să-l scoată din cabină, dar ușa era blocată. A sunat după ajutor și a rămas lângă el, în frig, până au venit echipele de intervenție.
— Îmi amintesc ceva…
— Tata mi-a povestit că domnul Gheorghe și-a scos geaca și l-a acoperit cu ea. A stat aproape două ore în viscol, numai ca el să nu-și piardă cunoștința.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Tata fusese întotdeauna un om simplu.
Comments