Am simțit că mi se oprește inima.
Laura.
Cea mai bună prietenă a mea.
Femeia pe care o cunoșteam de aproape doisprezece ani.
Femeia care fusese alături de mine când o născusem pe Sofia.
Femeia care îmi aducea supă când eram bolnavă și care venea la noi acasă aproape în fiecare weekend.
Laura era cea cu care vorbea soțul meu.
Și, dacă înțelesesem bine, copilul pe care îl purtam în pântece era al lor.
Mi-am sprijinit ambele mâini de perete.
Simțeam că încăperea se învârte în jurul meu.
Din bucătărie s-a auzit zgomotul unui scaun.
Andrei se ridicase.
Am urcat scările cât de repede am putut, încercând să nu fac zgomot.
M-am întins în pat și m-am prefăcut că dorm.
Câteva minute mai târziu, Andrei a intrat în dormitor.
S-a strecurat sub pătură.
Mi-a așezat mâna pe burtă.
— Noapte bună, iubito, a șoptit.
Mi-a venit să țip.
Dar am rămas nemișcată.
Nu știam ce altceva să fac.
În noaptea aceea nu am dormit deloc.
Am stat cu ochii deschiși, privind tavanul și încercând să pun cap la cap tot ce auzisem.
Gabriel.
Promovarea.
Laura.
Copilul.
Fiecare amintire din ultimele luni căpăta un sens nou.
Laura fusese prima care mă felicitase când îi spusesem că acceptasem să devin mamă surogat.
— Ești extraordinară, mi-a spus atunci. Eu n-aș avea niciodată curajul să fac așa ceva.
Îmi amintesc că mă îmbrățișase.
Și că își pusese mâna pe burta mea, deși nici măcar nu începusem tratamentul.
— O să faci un om foarte fericit, adăugase.
Acum înțelegeam la cine se referea.
În dimineața următoare, Andrei s-a trezit bine dispus.
Mi-a pregătit pâine prăjită și un ceai.
— Cum se simt cele două persoane preferate ale mele? m-a întrebat, atingându-mi burta.
L-am privit.
Omul acesta îmi fusese soț timp de aproape cincisprezece ani.
Împărțiserăm o casă, un
Comments