— Tată… acum patru luni am primit un mesaj de la mama.
Pentru câteva secunde, am avut impresia că nu auzisem bine. Am rămas cu mâinile pe masă, privind-o pe Brielle, în timp ce cuvântul acela, „mama”, părea să plutească între noi ca un lucru pe care nimeni nu îndrăznise să-l atingă de doisprezece ani.
— De la Colette? am întrebat, deși știam foarte bine răspunsul.
Taryn a încuviințat din cap.
— Ne-a găsit pe Instagram. La început i-a scris lui Brielle, apoi mie. A spus că vrea să ne cunoască din nou.
Am simțit o durere veche, aproape uitată, trezindu-se undeva în piept. În toți acești ani, îmi imaginasem uneori momentul în care Colette avea să apară din nou. Mă pregătisem pentru furie, pentru explicații și pentru reproșuri, dar niciodată pentru posibilitatea ca fiicele mele să vorbească deja cu ea fără ca eu să știu.
— V-ați întâlnit? am întrebat.
Fetele s-au privit.
— O singură dată, a răspuns Brielle. Într-o cafenea din apropierea bibliotecii. Am mers împreună și am avut grijă să fie un loc public.
M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a alunecat pe podea.
— V-ați întâlnit cu femeia care v-a abandonat și nu mi-ați spus nimic?
Taryn a tresărit. Am văzut imediat expresia de pe chipul ei și m-am oprit. Nu voiam să devin omul de care fiicele mele se temeau să spună adevărul.
Am tras scaunul înapoi și m-am așezat.
— Îmi pare rău că am ridicat vocea. Continuați, vă rog.
Brielle și-a șters palmele de pantaloni. Era gestul pe care îl făcea întotdeauna când avea emoții, încă de când era mică.
— Ne-a spus că îi pare rău. Că era tânără, speriată și că nu știa cum să fie mamă. A spus că s-a gândit la noi în fiecare zi.
Am privit spre fereastră. În grădină, trandafirii pe care îi
Comments